No. 3 / 2026 — Autumn

Propensiunea critica este o caracteristica a societatilor blocate in schimbare. Proiectele emergente neduse pana la capat exhiba perceptia neputintei. Flagelarea critica nu duce insa la atitudinea pragmatica fata de schimbare: ea perpetueaza dezinteresul fata de concret producand tirade critice, uneori in exces. Critica este, astfel, expresia asteptata a unei existente nevrotice care se hraneste cu gandire emotionala.

Societatile care nu au dus vreodata un proiect de schimbare la capat, sau nu l-au finalizat intr-un orizont de timp cu semnificatie pentru una sau doua generatii, ocolesc abordarile rationale. Instrumentele adecvate gandirii rationale sunt lasate la periferia optiunilor. De altfel, iesirea din cercul vicios al perspectivei emotionale in viata societatii nu constituie in aceasta situatie o preferinta publica.

Nu avem, cel putin in ceea ce ne priveste pe noi, romanii, un exemplu edificator de proiect croit cu ingredientele gandirii rationale si urmat consecvent si coerent in intreaga noastra istorie. Aceasta constatare pare o blasfemie, nascuta tot de gandirea emotionala, al carei produs de exceptie il constituie autoflagelarea critica. Dar, din pacate, nu este decat purul adevar spus in contra predispozitiei de a-l pastra in uitare.

Ilustrarea naturii critice da o proba spectaculoasa in acuzarea invatamantului superior de mediocritate. Ca este o constatare critica pare concordant cu portretul dintotdeauna al romanului. Dar semnificatia este si mai profunda cand tine direct de exercitiul, devenit natural, al gandirii emotionale romanesti, in episodul sau politic. Teritoriu ocolit de rational, politica la romani a ajuns in faza sa in care mediocritatea are ambitii demiurgice: din nimic vrea deodata totul. Si chiar strapungerea haosului emotional, instalarea in ordinea rationalului, lustruita in alta parte, evident. Politica emotionala (pana la lacrimi!) cere performanta rationala de la un invatamant care nu s-a eliberat definitiv de nazdravaniile demiurgiei de partid.

Lasat in balariile capacitatii varcolace de gestionare a resurselor, ca pendant al vocatiei antisistem rational de care se face vinovata clasa politica, invatamantul romanesc este obligat sa si defineasca viitorul admirand icoane facatoare de minuni. Doar ca formula propusa este destinata audientei si atat.

Se stie – de la marii invatati – ca minunile au explicatii, numai ca explicatiile sunt supranaturale. Minunea ca sa se produca – si nu cred ca este cineva rational care sa nu vrea sa se produca – are nevoie de ambientul rational, de inclinatia reala a clasei politice de a calcula corect pondera din PIB pusa la dispozitia invatamantului. Cum s-ar spune, sa avem pe ce sa atarnam si noi icoanele facatoare de minuni, sa le punem in contextul specific asteptarilor rationale, sa impamantenim si aici ritualul gandirii rationale, pe plafonul inalt al investitiilor inteligente.

Pentru a produce minunile gandirii, invatamantul superior romanesc nu trebuie analizat cu gandirea emozionala a mediocritatii critice, ci tratat pragmatic ca proces investitional croit dupa regulile eficientei. Altminteri decat ca afacere exclusiva in profitul tarii, invatamantul ramane o contraperformanta intuitiv ocolita de spiritele critice pentru care mediocritatea le este suficienta dintotdeauna si-n vecii vechilor.