No. 3 / 2026 — Autumn

Stiintele sociale, in acceptiunea lor moderna, au o dificultate in fata complexitatii: trebuie sa renunte la suveranitatile explicative. Cumva imperativ suntem in prag de a se inchide traditia diviziunii metodologice si de a se anunta refacerea unitatii epistemice. Fragmentarea cunoasterii, insotita de sciziparitatea stiintei sociale, si-a epuizat virtutile cognitive. Sociologia trebuie sa se uneasca cu economia, amandoua cu psihologia, triumviratul sa devina un patrulater de forte epistemice asociindu-se cu antropologia, acest corpus sa-si apropie rigoarea istoriei si conjectura posibila, si tot asa, pana reconstruim novum organum al omului in mediul natural si redescoperim nevoia supravietuirii in sisteme dinamice si din ce in ce mai ample in care singurul lucru care conteaza este autoreglarea.

Provocarea complexitatii este sinteza cunoasterii profunde, pe subsisteme autonomizate artificial. Intr-un fel ultimativ, aceasta inseamna iesire din rationalitatea carteziana, motivata de randament si intrarea in universul deschis al lumii catre ea insasi. In acest stadiu functionalitatea performanta exclude externalitatea care sfideaza functia de autoreglare. Complexitatea este starea de gratie a rationalizarii functiilor subsistemelor dupa criteriul integrator, de tip compensatoriu, care asigura preeminenta completitudinii functionale in raport cu tendintele adverse, motivate randamental, ale subsistemelor.

Viziunea complexitatii o are Stiinta, viziunea randamentala a apartinut stiintelor. Spiritualizarea granitelor cunoasterii carteziene este nu doar un proiect oarecare, ci chiar proiectul unei noi modernitati.

Fundamentele noii modernitati tin de viziunea complexitatii si ele vor fi revelate de refacerea unitatii cunoasterii, de revenirea la Stiinta.

Ceea ce a definit, inclusiv in stadiul de colaps, modernitatea de tip randamental, cladita pe performantele cunoasterii fragmentare, a fost autocentrarea conflictuala a subsistemelor. Intregul a ajuns sa reprezinte valoarea potentialului unui subsistem. Functia intregului a fost mereu confiscata de parte. Intregul a ajuns sa fie rezultatul subordonarii, in varii expresii, de la cele ce presupun violenta pana la cele perverse, de tip soft. Autoorganizarea este imposibila in conditiile subordonarii.

Aliniamentele cognitive ale stiintelor sociale de pana acum sunt in cel mai fericit caz paralele. Regula este a divergentei, a incompatibilitatii, a perspectivelor contrare, a denaturarii solutiilor etc. Consistenta epistemica tine de aproximarea specifica a diferentei, ca si cand perspectivele

nu s-ar focaliza pe acelasi obiect.

De ce se intampla acest lucru? Pentru ca mai toate stiintele sociale au tendinta de a scoate din ecuatia cognitiva elementul esential al obiectului cunoasterii, care este omul. Economia este preocupata sa inventeze variante randamentale in maniera aumana, desi abordarile ce au in centrul lor omul tratat ca forta de munca sunt formal antiumane. Sociologia a deviat in masurarea universului uman in formule care fac abstractie de inefabilul fiintei umane. Antropologia s-a ilustrat ca studiu al exoticului existentei societale. Viitorologia a esuat in profetii care conserva psihoze ideologizante.

Cum sa faci inteligibila, in situatia fragmentara a stiintelor socioumane, complexitatea vitala? Amintindu-ne ca noi am inventat totul, dar nu ne-am creat, si ca noi, ca oameni, putem sa reinventam totul dupa chipul si asemanarea noastra, respectand insa complexitatea inerenta a creatiei.

In acest fel nu exista decat stiinta naturii, adica Stiinta, care are raspunsuri si la problemele naturii umane, in sensul ca, in unitatea ei redescoperita, Stiinta este pur si simplu umana.